În vechime, românii se pregăteau pentru marea sărbătoare a Înălțării Domnului la Ceruri încă de ziua de miercuri, din ajun, zi care avea o denumire aparte în popor, anume Hurdubăiala Paşteiui. Oricum ai da-o sună ciudat această denumire. Ştiind că hudubaia sau hurdubaia însemna pe vremuri un vas mare, o clădire sau o încăpere foarte mare, sugerăm că Hurdubăiala Paşteiui ar face trimitere la împlinirea sau la creşterea maximă a Paştelui, căci momentul Înălţării Domnului era socotit punctul final al sărbătorii pascale.

Poporul credea că din ajun încep să umble temutele Iele sau Rusalii, spirite malefice care provoacă o sumedenie de boli. În acelaşi timp, debutează multe practici legate de cultul morţilor. Astfel, se îngrijesc mormintele şi se împodobesc cu flori şi ramuri verzi spre a se curăţi aerul. Se dau multe pomeni atât în ajun, cât si de Înălţare, obiceiul fiind numit local Moşii de Ispas.

În acest cadru erau prăznuiţi strămoşii sau morţii recenţi, de sufletul acestora dându-se în special azime calde, lapte dulce fiert cu păsat, ceapă verde, flori, rachiu şi brânză. Uneori, pomana se dădea în drum, deoarece se considera că sufletele sunt în drum sau se înalţă spre cer, iar pomenile acestea le servesc ca merinde de-a lungul acestui ultim drum.

Exista superstiţia că anumite suflete se puteau rătăci şi riscau prefacerea în strigoi sau moroi. Tocmai de aceea se recurgea la practici de apărare precum: împodobirea caselor, acareturilor, a doniţelor şi a coarnele vitelor cu verdeaţă. Se recurgea și la culegerea și sfinţirea anumitor arbuşti şi plante de leac (flori şi frunze de alun, leustean, tamaia dealului), care se folosesc apoi pentru oamenii slăbiţi sau pentru cei cu dureri de cap, atingerea vitelor si a oamenilor cu leustean, anumite vrăji şi descântece. Aşadar, de teama Ielelor şi a strigoilor, bisericile, casele şi mormintele erau împodobite cu flori, frunze şi ramuri de alun, nuc, paltin sau leuştean, vitele şi oamenii fiind atinşi în special cu leuştean.

Tot în ajun, fetele sădeau flori ca să se înalţe ramurile lor spre cer, după Domnul Iisus. În noaptea dinspre Ispas fetele şi flăcăii se adunau sub aluni, deoarece exista credinţa că numai în această noapte înfloresc şi, totodată, se şi scutură; aceste flori erau păstrate cu mare grijă la icoane, fiind foarte bune de leac şi de dragoste. Alte fete mari nu ezitau să doarmă cu capul pe un braţ de buruiene spre a-şi visa ursitul, iar unele, spre zori, se scăldau în apă neîncepută.

Pe de altă parte, sărbătoarea populară era ţinută şi de cei temători de grindină, de frica lupilor, în general pentru primejdie. Temători sau nu de ceva, oamenii de pe vremuri îşi împodobeau preventiv casele mai ales cu ramuri de paltin, care, uscate, erau bune împotriva trăsnetului. Un mijloc individual de protecţie îl constituia încingerea peste mijloc a fetelor şi a femeilor cu leuştean.

Creștinii duceau la biserică, pentru sfințire, pască, ouă roşii, dar şi pasat. La întoarcere, se punea mai întâi păsat pe prispă spre a ciuguli vrăbiile şi a sfinţi cerul, iar câinelui, ca să fie credincios stăpânului, i se dădea o bucăţică de pască şi de miel sfinţit. La icoana din casă se făcea semnul crucii si se spunea: „Păzeşte-ne Doamne de toate relele pământului. Căci numai Tu, înălţat sus, vezi totul şi auzi totul şi pe toate le poți împlini. Îndură-Te de noi, păcătoşii, şi ne dă pâine şi sare ca să nu murim de foame”.

Întocmai ca la Paşti se obişnuia sa se mănânce pască, ouă roşii şi, mai rar, friptură de miel. Prima dată se gusta pasca pentru a se sfinți omul pe dinăuntru și ca să fie sănătos, iar apoi se mănânca din oul roșu ca românul să fie îmbujorat la față și păzit de Domnul.

La această mare sărbătoare domnească, Sfânta Liturghie se făcea de obicei afară, pe iarbă verde sau în preajma holdelor de grâu, sărbătoarea fiind astfel socotită ca una a fânului și a holdelor. Dacă vremea nu permitea ținerea Liturghiei afară, se așternea în biserică fân pe jos, praporii fiind împodobiți de femei și fete cu verdeață sau flori de câmp.

Prin unele locuri, credincio-şii primeau acasă preotul ce umbla cu icoana Sfintei înălţări, după care Plecau, mai ales prin Ardeal, la nedei, bâlciuri sau târguri. De aici cumpărau oale, străchini şi căni de lut sau linguri de lemn pentru a fi date de pomană la Moşii de vară sau Moşii de oale din Sâmbăta Rusaliilor, însă aceste nedei erau și un bun prilej de peţire a fetelor mari.

În vechime, formula tradițională de adresare de binețe pentru cele zece zile care despart Înălțarea de Rusalii era „Hristos S-a înlțat”, spre deosebire de astăzi când această formula este rostită doar în ziua de sărbătoare a Înălțării Domnului la Ceruri. (etnograf Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”, ediția a III-a, Editura Vailiana 98, Iași, 2022)